Probabil că ți s-a întâmplat să te vezi în anumite fotografii și să nu îți placă de tine. Dacă ți s-a întâmplat, bun venit în normalitate. Dacă nu ți s-a întâmplat fii liniștit/ă, mai este timp. Iar dacă ești genul căreia îi plac toate fotografiile în care apare, ei bine atunci ești o persoană norocoasă.

Dacă citești acest articol de pe mobil este puțin probabil să îl parcurgi până la final așa că îți spun direct concluzia: Dacă vrei să-ți placă fotografiile cu tine, învață-te să-ți placă de tine. Iubește-te așa cum ești.

Dacă vrei să afli cum am ajuns la această concluzie , te invit să îți acorzi 10 minute și să parcurgi articolul pe îndelete, poate de pe un calculator desktop ca să fie mai comod.

E adevărat că sunt multe fotografii stupide, nu trebuie să ne placă toate. Mă voi referi în continuare la fotografiile în care persoana pozează sau este surprinsă într-un instantaneu și în care se presupune că elementele de compoziție,  și încadrare sunt făcute corect și nu mai conține terțe elemente disturbatoare gen ”cerșetor în fundal” sau o jumătate de babă cu sacoșă în mână care intra în cadru exact când fotograful a declanșat.

De la bun început trebuie subliniat că lumea este diversă. Suntem diferiți, avem păreri și plăceri diferite. Și asta se aplică chiar și fotografiei, în sensul, că avem căutări și așteptări diferite, prin urmare ne plac fotografii diferite.  Fotografia nu este un lucru simplu, pentru că ea vorbește despre oameni, și oamenii sunt departe de a fi simplii.

Personal, am considerat întotdeauna că cele mai valoroase imagini sunt cele care transmit starea emoțională autentică a subiectului. Cel puțin pe când lumea fotografiei era la începuturi, fotografii celebrii au ajuns celebrii, cu portrete care au surprins stări care transmit. Atașez aici o fotografie celebră a  Dorotheei Lange ”Migrant Mother” care ilustrază perfect la ce mă refer.

Dar este întotdeauna starea emoțională cel mai important atribut al fotografiei?

Păi, depinde ce se caută și mai ales cine caută. Fotografia poate avea multe aspecte și roluri: Document, adică atestă ceva. De exemplu te întâlnești cu o mare personalitate și îți faci un selfie. Acea fotografie are rol de document, adică confirmă că ai fost cu persoana respectivă. Tot aici se încadrează și fotografiile de la nuntă sau botez făcute cu rudele. Acele fotografii nu sunt artistice. Nu e nimic artistic într-o poză cu o mătușă care stă drepți și râde la pozar, sau mai rău… Însă ea are un rol documetar – atestă că mătușii că ea a fost acolo. Iar dacă mătușii îi ești drag/dragă acea fotografie primește automat o mare valoare, chiar dacă nepoțelul se scobea în nas tocmai la momentul declanșării.

Fotografia mai are un rol de dezvăluire personală, de afișare, de transmitere a unui mesaj. Știi genul acela când îți faci o poză sprijinit de mașină? Acea fotografie transmite un mesaj: Asta e mașina mea și uite mă mândresc cu ea. Sau fotografiile cu grătare care trasnmit: stau la casă, fac grătare pentru că am unde. Deși grătarele arată cam la fel, fotografiile cu grătare făcute săptămânal, transmit alt mesaj:  trăiesc bine, grătăresc când vreau.

Îmi amintesc când m-a solicitat cineva pentru niște fotografii de produs care trebuiau să ilustreze funcționalitatea produsului. Și pentru asta, m-a dus la el acasă, să fotografiem produsul chiar în timpul funcționării lui, pentru a fi introdus într-un catalog. Clientul meu era profund nemulțumit de unghiurile pe care le alegeam și a făcut chiar el câteva poze ca să îmi arate ce vrea. El voia să se vadă mai mult casa și nivelul de trai, decât produsul. Ideea că fotografia care-i dezvăluia nivelul de trai va apărea într-un catalog era mai importantă pentru el decât toate regulile de compoziție ale fotografiei de produs.

Dar să revenim la titlul articolului. De ce nu ne plac uneori fotografiile cu noi?  Ca să înțelegi asta, în primul rând va trebui să afli ce anume dorești tu de la o fotografie. Dacă vrei să afișezi nivelul de trai și eu îți fac o fotografie lângă peretele fircălit cu marker  într-un moment de mare inspirație artistică a copilului , probabil nu îți va plăcea acea fotografie indiferent cât autentică ar fi starea din acea fotografie. Dacă în schimb ești un pasionat al genului lifestile, cel mai probail ai aprecia fotografia respectivă. Și în mod sigur nu ți-ar plăcea dacă în ea ai avea zâmbetul de ”stau la poză” având în vedere că posing-ul este exact opusul fotografiei de lifestile.

Dincolo de toate asta, fotografia este o înghețare a unui moment cu tot cu starea pe care o aveai. Când privești ulterior fotografia respectivă corpul tău va recrea aceiași stare pe care ai avut-o la momentul capturării ei.  Nu doar că fotografia capturează o stare ci o și recrează în momentul în care o privești. Din acest motiv dacă la momentul la care ți s-a făcut fotografia, dacă nu te simțeai bine, erai trist, sau nervos, și ai afișat ”zâmbetul de poză” chiar dacă ai o imagine cu tine care zâmbește, în momentul în care vei privii fotografia vei resimții starea din acel moment. Tocmai contradicția dintree ceea ce vezi în poză și ceea ce simți creează o confuzie și rezultatul este că nu îți place fotografia. De fapt nu îți place de tine pentru că afșezi altceva decât ceea ce simți. Din acest motiv sunt considerați buni fotografii care reușesc să surprindă starea în care subiectul se simte autentic.

În cazul extrem la ceea ce am descris mai sus se află persoanele cărora nu le place cum arată. Nu sunt împăcate cu anumite aspecte ale corpului lor: Nasul prea ascuțit, gușa prea mare, gura prea mare, obrajii prea rotunzi etc. În momentul în care o persoană este în situația de mai sus, ea se va simți inconfortabil în fața fotografului. Se va gândii mereu: Oare nu mi-a făcut nasul prea mare? Oare nu ies prea rotundă? etc, etc, etc… Toate aceste temeri sunt stări pe care le va retrăi în momentul în care va privi fotografia. Citeam deunăzi un articol al unui doctor care făcea operații estetice și care după ani de experiență a ajuns la concluzia că unele persoane nu se plac indiferent de numărul de intervenții. Felul în care te percepi și felul în care te simți cu tine se imprimă în fotografie și ca privitor îl retrăiești.

Dacă tot suntem aici, merită menționată și situația în care nu suporți fotograful. Am povestit cu cineva care își amintea momente de groază de la ședința foto din ziua nunții. Zicea că pur și simplu îi venea să spargă camera din cauza posing-urilor forțate și repetate prea mult. Nu e greu de imaginat ce va simți acea persoană când își va revedea fotografiile de la nuntă.  Și nu e greu de imaginat cât de frumos s-a uitat la fotograf restul evenimentului. Fotografia, ne place sau nu implică o acceptare a fotyografului. Da, fotograful este un intrus în starea ta emoțională. Așadar, ca să iasă ceva, cel puțin mental trebuie să fii împăcat/ă cu această intruziune.

Soția mea, Ana Adam, care este fotograf profesionist îmi povestea cum la un curs de fotografie pe care îl ține pentru copii, erau câțiva care-i spuneau că nu suportă fotograful pentru că le cer mereu să zâmbească. Iată ce ușor e să ai o aversiune față de fotograf încă de copil, și ce ușor poți ajunge să te uiți urât la el. Problema este că fotograful îți dă fotografia și pleacă. Iar în final tu te uiți la fotografie și te vezi uitându-te urât la tine. În fotografia de portret ești tu cu tine. Dacă te uiți urât la fotograf, te uiți urât la tine.

În final vă las cu un citat al unui fotograf celebru: Ansel Adams “There are always two people in every picture: the photographer and the viewer.” Cu alte cuvinte în fotografie este vorba despre fotograf și privitor. O fotografie bună este universală și trece peste părerea subiectului despre sine. Fotografia ” Migrant Mother” a Dorotheei Lange, a devenit celebră prin ceea ce transmite, dar nu a întrebat nimeni pe mama din fotografie dacă se simte bine în poziția de migrant, sau dacă nu i se pare că are obrajii cam supți de griji.

Dacă vrei să-ți placă fotografiile cu tine, învață-te să-ți placă de tine. Iubește-te așa cum ești.